As dori...

Am facut o lista cu cantecele pereferate ale mamei, pentru ai face un cd pe care sa il asculte in masina si sa se gandeasca la mine cu placere.Descarcam cantec cu cantec si le ascultam pe rand, unele nu m-au impersionat dar daca ii plac mamei asta e ceea ce conteaza, insa printre ele am descoperit acest cantec superb ce m-a facut sa gandesc mult, si sa imi dau seama ca si ea a fost ca mine, cu formatiile ei preferate, cantecele cu care a crescut, cu care a iubit, cu care a plans sau zambit.Amintirile ma navalesc, nu numai cele cu verisoara mea dar si cele cu parintii si...cu toti prietenii mei....de la gradinita pana azi.Daca ar fi sa aleg as alege baiatul mic cu parul in ochi de la gradinita, iubire neiubire,iubire innocenta,iubire frumoasa,iubire simpla fara complicatii probleme sau alte lucruri.Nu ne gandeam la cum aratam, eu nu ma imbracam pentru el, nu ma aranjam, eram doar eu, ne jucam, eram prieteni, mai mult de atat nu stiu.Nu vroiam ca el sa se joace cu vreo alta fetita, sa schimbe papusile sau sa bea ceaiul.Dormeam in paturi diferite si totusi unite, pupicul pe obrajor de somn usor nu lipsea.Ma simteam mare, ma simteam bine, ma simteam frumoasa.
Ne-am intalnit si in clasa a 3a dupa ani...si ne-am placut,am iesit de cateva ori, dar eram mici, prea mici, tremuram cand ne vedeam, nici macar nu vorbeam.Cuvintele erau prea grele.Ne priveam nici macar nu stiam ce sa facem, despre ce sa vorbim, cum sa vorbim, cum sa ne comportam.Eram prea mici, vroiam mai mult dar nu stiam ca a vrea mai mult e o condamnare, nu stiam ca acel mai mult oricum vine mai tarziu, dar acea innocenta, acea emotie nu o vei mai avea.Vor fi desigur alte emotii foarte mari, foarte importante dar nimic atat de simplu si de frumos."As dori sa pot da timpul innapoi" auzeam de la cei mari, de la asa zisii adulti, nu intelegeam motivul.Vroiam doar sa fiu mare, mare ca ei, cu probleme, cu responsabilitati.Nu stiam ce vreau, eram prea mica, probabil toti facem aceleasi greseli cand suntem mici, dar eu stiu ca am reusit sa imi dau seama, sa ascund ceea ce vroiam.Uram baietii, dar stiam ca mai tarziu voi vrea un prieten, profitam de fiecare moment de joaca, fiecare anotimp, pentru a nu ajunge a regreta asa cum auzeam de la ADULTI.Sunt doar o adolescenta, probabil doar 3 persoane imi citesc blogul, dar nu imi pasa, imi place si asa, scriu, recitesc si ma gandesc la ceea ce voi putinii cititori puteti gandi.Sunt doar o adolescenta ce incearca sa mai traga de timp, dar nu stie cum, trage si spre a fi adult si sper a fi copil.Nici macar nu stiu ce vreau.Stiu doar ca voi fi un adult copil la momentul potrivit, cu resposabilitati si probleme de rezolvat dar cu sentimentele unui copil care nu are frica sa cada,iar atunci cand cade se ridica si nu ii este frica sa cada din nou.

Si inca asteapta...

Pe blogul acesta s-a pus deja praful, numai scriu, nu stiu ce sa mai scriu, cand l-am facut m-am gandit sa scriu despre experientele mele, problemele mele, ca poate cineva e in aceeasi situatie si poate gaseste rezolvare sau poate isi da seama ca nu e singurul cu acele proleme, dar numai pot, numai gasesc timpul si nici cuvintele.Uneori mi se pare ca scriu sec, si ca sentimentele mele nu reusesc sa le fac sa reiasa din ceea ce scriu.
Am avut multe lovituri sentimentale zilele acestea.Poate pentru ca mi-as dori ca anumite greseli sa nu le fi facut vreodata, dar le tin, le tin cu mine, pentru ca fac parte din fiinta mea.Uneori ma simt atat de singura incat nu stiu ce sa fac, as vrea sa plang si nu reusesc, as vrea sa ma descarc dar nu am cu cine, si lacrimile par sa se fi terminat, iar toata acea durere ramane, explodeaza si se extinde in toata fiinta mea.
Acum o lacrima cade, si inca una, plang dar nu stiu motivul, simt doar nevoia sa o fac, ce zi, Craciunul,Iisus se naste din nou pentru noi, asa cum face in fiecare an, si ar trebui sa ne bucuram sa fim veseli, dar anul asta, nu am reusit sa simt acea bucurie a sarbatorilor.
In seara de Mos Nicolae uitasem complet, noroc ca mama mi-a adus aminte, venind direct cu un mic cadou la mine iar eu sceptica: Pentru ce?...m-am simtit groaznic cand mi-a zis...si doar ii facusem felicitarile bunicului meu, eu care in fiecare an astep cu drag orice mica sarbatoare.Nu stiu ce mi se intampla, poate adolescenta ( m-am saturat sa tot dau vina pe ea), poate anotimpul, poate situatiile din jur, poate aceasta dragoste muta dar plina, de care nimeni stie, decat tu si eu.O dragoste pusa in cutiuta care asteapta ziua pentru a fi marturisita, pentru a fi cu adevarat traita, aceasta dragoste care de cate ori vorbim ne da vise, aceasta dragoste care trage de timp, pentru a-l face sa treaca mai repede, si totusi simtim ca nu trece si nu trece, dar cand ne dam seama de viteza pe care o are ne speriam...Atat de aproape si totusi atat de departe,ajuta-ma Doamne sa gasesc o linie pe care sa o pot tine...
La scoala colegii mei deja adulti imi strica orice mica bucurie: "Uite ninge:)\:D/!!", "Daca e sa ninga sa ninga de Craciun ca e frumos nu acum ca e frig"....adulti...copilarie uitata...cine esti? responsabilitati NU dar drepturi egale cu toti DA...distractie,placeri mincinoase, totul face sa te simti mare, dar nu...nu uita ca tu esti tu si cu tine insati vei gasi ceea ce cauti.
Ce zile, ce luni, ce nopti, ce saptamani, ore, minute,secunde...alergand numai dupa un vis, numai dupa o speranta, numai dupa o iubire,care inca sta in acea cutiuta,care asteapta,asteapta,asteapta...

Fara cuvinte...

SPUNE NU AVORTULUI!

Amintiri frumoase

Imi aduc aminte cu scumpa mea bunica in fiecare toamna punea cateva gutui mandre la fereastra.Parfumul lor se imprastia in toata casa, iar eu numai rezistam si vroiam sa ii simt gustul dulce amarui.Mi-e dor de parfumul casei ei si de cum mereu avea grija de toate pentru a face ceva frumos, iar eu veneam si stricam mereu cate ceva, insa ea cu dragoste ma certa zambind probabil gandinduse la cum era ea si ma mangaia usor pe parul ce mereu dorea sa mi-l impleteasca.Vroia sa fiu frumoasa si ma gatea cum stia mai bine, vroia sa am tot si sa fiu fericita pentru ca ma iubeste.Imi pare rau de momentele in care imi vorbeam urat, imi pare rau ca nu i-am spus mai des cat de importanta e pentru mine, imi pare rau ca nu i-am spus te iubesc, dar mamaie iti promit ca o voi face de cum te voi vedea! TE voi imbratisa si ma voi apleca ca sa te pup usor pe fruntea muncita, iti voi saruta mainile si iti voi multumi pentru tot.Te gandeai mereu la mine, cautai materiale pentru hainele papusilor mele, imi dadeai un loc pentru a le face casa, imi dadeai voie sa vorbesc noaptea cand tu dormi, si imi dadeai voie sa te deranjez cantandu-ti la ureche My heart will go on cu niste cuvinte inventate, eram mica dar nu te ascultam insa tu ma iertai de fiecare data sragandu-ma la pieptul tau.Imi lipsesti, si tu si bunicul.Privirile voastre ma urmaresc la fiecare pas si va promit ca nu va voi mai dezamagi.Va iubesc!

Timpul meu!

Acum cateva zile eram gata sa sterg blogul, pentru ca nu am deloc timp pentru a scrie, pentru a gandi limpede si pentru a fi impacata cu mine insusi pentru a-mi da drumul la scris.Deobicei cand scriu scriu exact ce gandesc, nu ma pun pe foita sa imi scriu ideile si dupa sa incep sa scriu un articol. Adevarul e ca atunci cand scriu pun tot sufletul meu la vedere si las sa iasa tot din mine, acesta poate fi si un defect pentru ca atunci cand cineva citeste ceea ce scriu ma descopera pe mine, fara o masca de protectie care sa imi apere adevarata fata a sufletului si gandirii mele.
Asa cum spuneam nu am timp sa scriu pe blog, am inceput un nou an scolar, am inceput liceul, si sunt din ce in ce mai preocupata de ceea ce se va intampla, sunt speriata sa nu cad cu invatatura si cu comportamentul avand in vedere ca am foarte multe exemple urate prin jur. In fiecare zi timpul pe care il am mi se pare prea putin pentru a reusi sa fac ceea ce trebuie facut pentru a 2-a zi sau chiar pentru ziua respectiva.Nervii nu ma mai tin, ma simt disperata si pierduta, totul e nou si nu stiu cum sa ma comport in asemenea situatii.Merg la scoala cu firca ca azi ma pot asculta pe mine pentru prima oara in clasa, si nu stiu ce metoda au profesorii de a asculta nu stiu cum trebuie sa invat nu stiu cum trebuie sa expun lectia si nu stiu cum sa ma comport in fata lor.
Acasa problemele nu lipsesc, nu am timp sa imi vad parintii, de multe ori mananc singura pentru ca ei nu sunt, sau daca sunt ori au venit innaintea mea si au mancat ori vin dupa mine si eu am mancat.Nu avem timp de stat impreuna si pentru asta certurile devin din ce in ce mai dese.Pentru ca nu stim exact de ceea ce are nevoie celalalt sau incepem sa ne plangem ca nu e nimeni sa ne asculte. Uneori mai intru pe mess cu speranta ca ma voi putea elibera de problemele mele vorbind cu cateva persoane de incredere sau la care stiu ca pot apela. Dar si acele persoane au probleme si atunci cand incep sa vorbesc despre ale mele ma simt groaznic pentru incep sa vorbesc si nu ma mai opresc. Nici pentru mess nu am timp de multe ori si ma simt ca intr-o camera intunecata in care tip disperata si chiar daca toti sunt langa mine nimeni nu ma aude, nimeni nu ma poate ajuta.
Colegii noi sunt un fel de noi ispite, fiecare cu un defect ce il caracterizeaza ( ma intreb oare ei ce vad in mine si in ceilalti) si sper sa eu sa nu ajung ca ei pentru ca abea am iesit dintr-o situatie asemanatoare cu a lor si sper sa nu ajung din nou la acele pacate numite PACATE CAPITALE care ma framanta zi de zi.
Uneori as vrea sa nu fi descoperit nimic, sa fi ramas "oarba" asa cum eram si ma simteam bine in toata mizeria mea de persoana. Imi placea sa fiu curata in sensul fizic, dus in fiecare zi, mereu haine curate, par ingrijit, unghii dragute, un pic de luciu de buze, dinti albi si sclipitori. Si totusi cu toate acelea nu ma simteam curata si nu gaseam sursa murdariei pe care o vedeam in mine mereu.Acum stiu ce era si totusi am momente in care imi doresc din nou acea senzatie de om nestiutor care se duce spre moarte fara sa stie, o moarte usoara, prea usoara dar cu un viitor teribil. Ma intreb de ce ... de ce simt ca as vrea din nou acea viata usoara? In care valorile nu exista, reguli nici atat, iar de respect pentru ceilalti nici vorba.Sa fie o ispita sau sa fiu eu atat de nestiutuare si neputincioasa?
In fiecare zi plec de la scoala si ma intreb oare unde e fata pe care o cunosteam?Inconjurata de persoane gresite care imi dadeau mici placeri lumesti fara valoare si de moment.De ce imi lipsesc? De ce acum ca am descoperit egoismul si rautatea mea pe care o aveam si inca o am dar sper intr-o cantitate mai mica vreau innapoi ceea ce aveam?Acum ca am descoperit sursa murdariei mele de ce o vreau innapoi? Sunt momente, da, dar nu reusesc sa trec peste ele, pentru ca chiar si atunci cand trec ( pentru ca sunt fractiuni de secunda cand imi plang trecutul) ma gandesc mereu la motivul pentru care le doresc din nou. Adevarul e ca nu il gasesc si as vrea tare mult sa ma multumesc de ceea ce am acum pentru ca este cu siguranta mult mai bun si mult mai important de ceea ce aveam. Am o persoana pe care o iubesc, am o familie pe care o iubesc, am o verisoara pe care o iubesc, am un pic de pace si ma simt mai curata.Sper ca momentele gresite de regret sa treaca si sa pot fi fericita din plin de ceea ce am.
Pot spune ca sunt fericita fara sa imi dau seama! :):*

Luceferii stiintei

Invataceii cei e astazi
Tot se straduiesc mereu
Ca deplin sa dovedeasca
Ca nu este Dumnezeu.

Cu progresele stiintei
Ca si mandrul "Lucifer",
Dansii vor sa se inalte
Astazi mai presus de cer.

Doua "usi" le stau in fata
Si raman aici mirati,
Dupa cum la "poarta noua"
Sta un bou "sa ma iertati".

Una este "usa vietii"
Care lor li s-a inchis;
Alta este a pierzarii
Care groaznic s-a deschis.

Cate le ajunge capul
Se grabesc sa nascoceasca
Ca sa fabrice "viata"
Si pe moarte s-o opreasca.

Orice uneltesti, atee,
Viata nu vei fabrica
Iar de rafuiala mortii
Nicidecum nu vei scapa.

Toate cele nascocite,
Cand ajungi langa mormant,
N-au valoare nici ca pleava
Care se arunca-n vant.

Daca nu cunosti in viata
Pe Mantuitorul tau,
Vei cunoaste dupa moarte
Tirania "celui rau".

(Sfantul Ioan Hozevitul)

Cel ce cauta suflete

Cand noaptea se lasa, neagra, peste sat, diavolul cobori, din vazduh, sa vada de va putea castiga vreun suflet pentru intunericul lui.Negru si infiorator de urat, el colinda, cu sacul in spate si cu furca intr-o parte, tot satul, de la un capat la altul.In dreptul crasmei se opri un pic si privind vazu ca era plina! Isi freca multumit mainile si, ranjind zise:
-Puisorilor, ai mei sunteti!Tata va asteapta!Aici nu am de munca, sa mergem mai departe.
Trecu prin dreptul unui bar, de unde se auzeau chiuituri, muzica, certuri, scandal.Unii dansau, altii beau; erau si din cei care jucau carti si cu priviri fioroase pazeau din ochi banii ce treceau dintr-o parte in alta a mesei.
-Si astia sunt ai mei,dar trebuie sa ii mai ajut nitel, zise diavolul, turnand venin in pahare si inghimpand vreo doi jucatori ca sa le atate ura.
Dupa ce flutura pe sub nasul unuia din streang, momindu-l cu gandul sinuciderii, pleca mai departe.
Ajunse apoi in dreptul casei unei vrajitoare unde se opri.
-Cumatra asta m-a chemat sa ii ajut, zise el si intra pe horn in casa.
Vrajitoarea facea farmece, fierband buruieni si bolborosind ceva din gura.Aici diavolul isi baga coada in cazan si mesteca bine cu ea, apoi scuipa innauntru, o insemna pe vrajitoare cu furca pe frunte si ranjind cu gura pana dupa urechi zise:
-Sluga vrednica si credincioasa, in acelasi cazan cu smoala vei fierbe cu noi, ca a noastra esti dupa faptele pe care le faci!Si pleca mai departe.
Deodata, numai ce incepu sa urle si sa se zvarcoleasca din toate incheieturile:Tocmai trecea pe langa casa unor crestini, in care o mama isi legana copilasul, rugandu-se incet pentru el. Deasupra leaganului, era icoana Maicii Domnului si candela aprinsa sub ea, care impreuna cu mama, vegheau pruncul.
-Valeu...,valeleu...,valeleu..., numai pot de durere, ma arde asta cu rugaciunile ei catre Maica Domnului, tipa diavolul si fugea cat il tineau picioarele.Las ca te pandesc eu pe tine si pe copilul tau, iar cand veti fi fara rugaciune ma pot apropia de voi, si veti vedea voi atunci! Dar Maica Domnului vegheaza si ii acopera pe toti cei ce se spovedesc la preot si se roaga ei cu credinta!


* * *

Daca-n "desfatari" trai-vei zi cu zi si an cu an, dupa moarte, vietui-vei pe vecie cu Satana; Cand placerilor muri-vei vietuind fara-a-ti fi greu, vei incepe cu alesii sa traiesti lui Dumnezeu!

( scrisa de Vasile Militaru)

Extras din cartea Pilde si povestiri pentru copii vol.2

Povestea ei ( partea a treia)

Am scris eu pe blogul meu acest articol care de fapt ar fi trebuit sa se afle pe un alt blog, dar vreau sa continui aici povestea, scrisa si nu doar zisa de mine.Am gasit acest filmulet pe youtube din intamplare si mi-am adus aminte ca acesta mi-a caracterizat aproape toata povestea.Daca va uitati la el veti vedea caci la sfarsit mor amandoi indragostii.Este o parte buna din filmulet care ne arata ca atunci cand dragostea este adevarata se poate spune ca nu se poate trai fara persoana iubita, dar atunci cand dragostea nu este binecuvantata de Dumnezeu si placuta lui se intampla ceea ce scrie si in filmulet.Ceea ce era sa mi se intample si mie si fostului meu prieten.Povestea noastra a fost criticata de multi, de prea multi.De familie.Si atunci cand familia nu este deaccord este foarte greu pentru ca iubesti si familia iti iubesti si prietenul.Asta daca se poate numi iubire, avand in vedere ca noi nu stim sa iubim.Am facut pentru aceasta relatie sacrificii mari pentru mine, si as fi fost in stare sa sacrific mai mult.Imi iubeam familia, si ma durea foarte mult pentru ca datorita faptului ca nu il acceptau pe X vroiam sa ma indepartez din ce in ce mai mult pentru a putea ajunge la el.Eram in stare sa imi sacrific familia, casa, viata pentru a fi doar putin alaturi de el.Pana si pe verisoara mea, care chiar daca nu stia plangeam mereu pentru ca nu gaseam o solutie sa o indepartez de mine pentru ca nu rezistam sa tin un secret cu ea si asta imi putea agrava relatia cu X.Am aflat ca ea a vorbit cateva lucruri cu familia din ceea ce ii zisesem, acum nu stiu ce sa cred daca chiar a vorbit sau nu, dar in acel moment era o ocazie buna pentru a indepartao si cu multe lacrimi si durere nevazute de ei am inceput sa ma cert cu ea si sa nu mai vreau sa o vad chiar daca inima imi tanjea dupa o imbratisare a ei pentru ca o iubesc atat de mult.As fi vrut sa ii indepartez pe toti numai din cauza relatiei mele cu X, dar din ma bucur mult ca Dumnezeu cu marea lui dragoste m-a ajutat sa nu ma indepartez de ei si m-a tinut aproape de ei caci nu as fi rezistat pentru ca abea acum imi dau seama ca ii iubesc mai mult decat orice.Pe toti , toata familia, parinti bunici, verisori, unchi si animale.Acum datorita acestui filmulet care prezinta moartea celor doi prin sinucidere, candva m-a influentat foarte mult si vreau sa avertizez pe toti indragostii ce il privesc sa aiba grija si sa isi dea seama ca tot ce se intampla in viata este din voia lui Dumnezeu, iar daca Dumnezeu ne-a dat viata atunci trebuie sa o pretuim si sa o iubim asa cum este pentru ca este un mare dar.Asa ca dragii mei indragostit numai mintit cand spuneti ca v-ati da viata unul pentru altul pentru ca putini ar faceo iar cei ce ar fi in stare cu adevarat de asa ceva sa isi aduca aminte ca sunt influentat si de alte multe lucruri. Sa aveti o iubire placuta lui Dumnezeu iar atunci totul va fi bine.

Povestea ei ( partea intai) si Povestea ei ( partea a doua ) le gasiti pe http://firescdisparut.blogspot.com

Copilarie

Imi aduc aminte cu drag de copilarie, si sper sa inca sa mai pot trage de timp, macar pana ce voi incepe sa lucrez, sau sa merg la facultate pentru ca acum imi dau seama ca imi va fi tare dor.Imi aduc aminte de toate jocurile pe care la faceam, cum alergam descaltata pe strada fara nici o problema ca ma intep sau nu imi era frica atunci cand cadeam de vanataile pe care le voi avea si de ce picioare urate as putea avea mai tarziu.Nu imi pasa de aspect, vroiam doar sa ma joc si sa ma simt bine la maxim, dar nu aveam nevoie de multe pentru asta, imi ajungea doar iarba, cainele, si leaganul din ciresul bunicilor.Acel cires atat de legat de copilaria mea, pentru ca aproape toate amintirile se afla sub umbra lui.Lazile de fier cu "comori mecanice" ale bunicului, care se transformau in barci ce ne aparau pe mine si pe verisoara mea de rechinul cel mai mare din univers, catelul bunicii, care disperat incerca sa ajunga la noi.De cate ori am sarit gardul ce acum sta sa cada, de cate ori m-am uitat la artificii suinduma pe el.Atatea amintiri ce nu se opresc, nu vreau sa le opresc, vreau sa scriu tot, orice amanunt cat de min pentru a nu le uita.Am nevoie de ele pentru a da innainte.Vreau sa scriu si parfumul florilor de cires, care la sfarsitul fiecarii primaveri cadeau peste mine de cate ori ma dadeam in leagan.Nu imi faceam probleme pentru cum ma imbracam, asa ca de multe ori ma dadeam in el si in fusta.Oamenii treceau ma vedeau si unii imi zambeau.Acum numai pot face toate acestea pentru ca toti s-ar uita altfel la mine, nu cu aceeasi simpatie sau cu aceeasi privire ce descria si amintirile lor din copilarie.Acum totul ar fi diferit, s-ar intreba cum de o fata de varsta mea poate face asa ceva, s-ar gandi ca vreau sa atrag atentia, sau multe ale ganduri neplacute.Insa nimeni nu ar putea gandi ca acolo este aproape toata viata mea.Inocenta copilariei a disparut si cu ea au aparut problemele, ganduri nelinistitoare, minciuni si multe priviri rautacioase.As vrea sa pastrez copilaria in inima mea linistita.