
Întrebat-am vântul, călătorul,
Bidiviu pe care-mână norul
Spre albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vântul: Aripile lor
Nevăzute mă răpesc în zbor.
Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candelă ce suie în tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.
Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele nespuse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, veţi vedea.
Unde sunt cei care nu mai sunt?
----
Versuri după Nichifor Crainic
Bidiviu pe care-mână norul
Spre albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vântul: Aripile lor
Nevăzute mă răpesc în zbor.
Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candelă ce suie în tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.
Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele nespuse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, veţi vedea.
Unde sunt cei care nu mai sunt?
----
Versuri după Nichifor Crainic



si mie mi-e dor de tine...
RăspundețiȘtergereIti multumesc ca m-ai oprit din fuga mea si mi-ai amintit prin vorbele tale ca viata asta este o suflare de vant. Sunt prea prinsa in nimicuri,imi dau seama ca ma preocup prea mult de lucruri neimportante. Chiar azi profesoara de romana a vorbit cu noi despre insemnatatea vietii si despre scopul pe care il avem de indeplinit aici. Suntem niste robotei prins in cercul vicios al societatii, cu tot stresul si problemele care ni se ivesc in cale. Ce cautam noi aici? De ce din toata eternitatea ni s-a dat doar o particica din ea? De ce atat de putin?
O singura certitudine avem...aceea ca murim.
Si mi-e ciuda ca nu ma pot detasa macar cateva clipe de lumea asta care ma sufoca. Ma simt ca in mijlocul unei tornade de ganduri si fapte care ma asasineaza in fiecare zi. Doar duminica, atunci cand merg la biserica, reusesc cat de cat sa ma desprind de lumea asta... Simt ca acolo e ceva...E un foc VIU ce mistuie toate grijile si tot ce e in lumea asta in care sunt nevoita sa ma intorc; simt ca nu mai exista altceva...doar o putere imensa care se ascunde smerita in tainele ce se indeplinesc acolo, in biserica. Cu toate astea, cateodata sunt atat de deznadajduita, simt ca mint in fiecare clipa cand ma rog, pentru ca stiu ca voi cadea din nou...
Si cate altele...Scuze ca am facut din comentariu o fila de jurnal, dar stiu ca ma vei intelege...am atatea pe suflet.
Mi-e dor de tine... sa imi mai scrii.
Te imbratisez!